Pobeda
New member
Un argument ar fi acela că istoria URSS (poate cea mai mare utopie/distopie religioasă pe care a cunoscut-o omenirea, un adevărat experiment la scara planetară) poate fi studiată pe cadranele ceasurilor sovietice, la fel de bine ca şi din cartea şcolară şi probabil mult mai amuzant.
Ceasuri cu portrete ale lui Troţki sau Stalin ceasuri care amintesc despre colectivizare sau primul tractor stabilesc în timp anumite momente cruciale nu numai în istoria URSS dar şi a lumii.
Nu trebuie neglijate nici ceasurile cu teme din viata cotidiană, care au fost de actualitate la un moment dat, cum ar fi imagini de la deschiderea primei şcoli, prima emisiune radio din localitate etc.
Nu aş vrea să se înţeleagă că acesta ar fi singurul argument pentru colectarea ceasurilor sovietice/ruseşti însă el constă în principalul argument pentru acea categorie de colecţionari din aria despre care discutăm, pasionaţi de ceasuri comemorative, jubiliare, de propagandă, unde fosta URSS dar şi actuala Rusie oferă o plajă largă.
De altfel, comemorative, jubiliare sau nu ceasurile rusesti/sovietice se includ organic în istoria lumii, fiind cel puţin interesant de văzut cum una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate a devenit una dintre primele ţări, în ceea ce priveşte producţia ceasurilor ca bun de larg consum, având în vedere că la acea vreme ceasul nu constituia numai un obiect de lux dar şi o necesitate ca instrument de măsurare a timpului.
Trebuie spus că Rusia ţaristă a avut doar o industrie destul de modestă, de maufacturare artizanală a ceasurilor. Câteva mici fabrici au fost înfiinţate pentru a asambla ceasuri cu piese importate. Chiar producţia legendarului Pavel Bure al a fost în principal situată în Elveţia.
De exemplu, în apropiere de Zvenigorod în satul Sharapovo, regiunea Moscovei, afacerile cu ceasuri artizanale au înflorit. Ceasurile numite astfel "Sharapovskie" s-au produs până în 1930.
Prin 1913, comerţul a fost plină expansiune, cu 3,5 milioane de ceasuri şi piese de ceas importate în fiecare an. Cu toate acestea, ceasul era încă în mare măsură un apanaj al nobilimii şi burgheziei din centrele urbane.
Lucrurile s-au schimbat mult după Marea Revoluţie din Octombrie (care se sărbătoreşte în noiembrie)
Astfel chiar în timpul Revoluţiei din octombrie 1917 Vladimir Ilici Lenin a stabilit un plan cu privire la refacerea celor mai importante monumente care au fost distruse în timpul crizei.
În fruntea a listei a fost turnul Spasskaya al Kremlinului, , turnul cu ceas, care se ridică peste Piaţa Roşie.
Mecanismul acestui ceas a fost cumpărată din Olanda de către Petru I, a fost reparat şi reconstruit mai multe ori.
Lovit de un proiectil în timpul Revoluţiei, ceasul nu a mai funcţionat. Bineînţeles că la apogeul Revoluţiei nu a fost timp pentru repararea ceasului.
Lenin personal s-a preocupat însă pentru a găsi un inginer care să poată să ducă la bun sfârşit sarcina refacerii ceasului enorm. În cele din urmă, lăcătuşul Nikolai Behrens şi-a asumat sarcina de a repara ceasul, şi cu ajutorul fiilor săi, l-a restaurat în perioada de până la un an de la Revoluţie. Lenin, deşi ceasul fusese restaurat, nu a fost mulţumit cu aducerea sa la starea sa anterioară şi a spus: „Acest ceas trebuie să vorbească limba noastră!”
Astfel prin „Planul de Propagandă Monumental” din 1918 el a ordonat ca ceasul să redea muzica nouă revoluţionară.
Artistul şi muzicianul Mihail Cheremnykh a făcut aranjamentul muzical şi a reglat clopotele ceasului pentru ca acesta să cânte „Internaţionala” şi „Ai căzut victimă”, fosta melodie de la 00 acesta din urmă rămânând pentru ora 12.
Mai târziu, Stalin a vrut ca ceasul să cânte imnul URSS însă acest lucru nu a mers în ciuda tuturor eforturilor ceasornicarilor de la Kremlin şi Conservatorului din Moscova. Se pare că nu toate melodiile pot fi interpretate pe clopote. Cel care a schimbat melodia în final a fost Boris Elţîn şi acum ceasul sună în Imnul naţional al Rusiei. (Acelaşi din punct de vedere melodic cu al URSS)
Obsesia lui Lenin legată de ceasuri şi înţelegerea importanţei lor pentru realizarea utopiei sovietice, nu a început şi nici nu s-a sfârşit cu Turnul Spasskaya.
Exilat în Elveţia, la începutul secolului XX, Lenin, deja un revoluţionar politic cu experienţă s-a întâlnit cu un tânăr coleg de exil: Vladimir Osipovich Pruss.
Acesta auzind că Lenin era omul care putea rezolva multe probleme s-a întâlnit cu el pentru a-i cere sfatul cu privire la modul de a obţine un paşaport. Avea nevoie disperată de paşaport pentru ca să se căsătorească cu logodnica lui.
Lenin nu numai că a rezolvat această problemă, dar după o discuţie cu tânărul i-a oferit unele sfat înţelept. L-a sfătuit să se pregătească în arta orologeriei având grijă ca el se mute să trăiască printre protestanţi, mai degrabă decât printre catolici.
Ca un bun discipol, Pruss a urmat sfatul lui Lenin, a intrat în mai multe fabrici de ceasuri şi a studiat de producţia lor.
După Revoluţie, începând cu 1920 a început să scrie scrisori SovNarKom (Sfatul comisarilor poporului – guvern URSS) pentru a organiza industria orologieră în Uniunea Sovietică.
La începutul anilor 1920 aceste probleme cum ar fi producţia de ceasuri au fost amânate fiind necesar a se rezolva probleme mult mai urgente cum erau analfabetism, eliminarea bandelor de răufăcători, foametea, însă în 1925 entuziastul ceasornicar, Vladimir Pruss primeşte mult aşteptata invitaţie de a reveni la URSS şi de importa tot ce vrea fără taxă de import. Primind această invitaţie vinde tot ce avea în Elveţia şi cu banii lui personali cumpără maşini, echipamente şi tot ce a considerat necesar ca să deschidă o şcoală de orologerie în URSS. Aceasta s-a deschis în 1926 în Tarasovka iar primii cursanţi au fost copii din orfelinate, care apoi au ajuns specialiştii în domeniu.
Vladimir Pruss a devenit şef al industriei de producţie a ceasurilor. Aceasta a marcat începutul unei transformări a industriei orologiere în URSS - o piatră de temelie a industrializării.
Dezvoltarea industriei orologiere sovietice s-a desfăşurat apoi în paşi rapizi.
În 1927 - Consiliul Muncii şi Apărării a adoptat un decret pentru a înfiinţa o industrie de producţie a ceasurilor care să servească în primul rând nevoilor guvernului şi Armatei Roşii. Interesant e că în acest decret se stabilea şi dezideratul ca, ceasurile sovietice să fie precise, fiabile şi de aceeaşi calitate cu cele produse de omologii occidentali. Aceste deziderate stabilite inca de la inceput au fost respectate pe tot parcursul perioadei sovietice astfel ca in orologeria rusa nu se intalnesc acele "one dollar watches" prezente in orologeria altor tari.
Nu exista însă nici un echipament pentru fabrici, deci, s-a decis ca acesta să fie cumpărat de la cei mai importanţi producători mondiali ai vremii, Elveţia şi Franţa. Acestea au refuzat să însă coopereze cu URSS iar ziarele franceze chiar au râs titrând: "bolşevicii nu vor învăţa să facă ceasuri".
Tânărul stat sovietic nu a pierdut însă timpul astfel că, au început negocieri cu SUA. Americanii au fost primit ofertele sovietice cam în acelaşi fel ca şi Franţa şi Elveţia, dar în momentul în care a intrat în criză a fost profitabil pentru ei să-şi vândă echipamentele a două fabrici de ceasuri intrate în faliment.
Câteva precizări legate de începuturile industriei de producţie a ceasurilor în URSS:
În 1929 Ansonia Clocks - Brooklyn, New York a fost vândută guvernului sovietic prin Amtorg (reprezentanţa de comerţ a URSS în SUA), chiar înainte de crahul bursier. Componente de ceasuri, maşinile şi utilajele precum şi muncitorii cheie calificaţi au fost expediaţi la Moscova pentru a forma baza industriei orologiere.
În 1930 tot prin Amtorg s-a achiziţionat şi Dueber-Hampden Watch Company - Canton, Ohio, împreună cu toate echipamentele de fabricaţie, piesele şi chiar componentele în curs de execuţie.
Astfel 28 vagoane de marfă cu utilaje, împreună cu 21 de salariaţi Dueber Hampden au plecat spre Moscova.
Deşi ceea ce s-a putut achiziţiona au fost echipamente învechite, ruşii au privit cu pragmatism această situaţie şi-şi au spus că oricum acestea se vor strica în timpul în care vor învăţa, aşa că au încercat să înveţe pe acest echipament urmând să cumpere altele mai moderne mai târziu.
Pe 7 noiembrie 1930 sub denumirea de Prima Fabrica de Ceasuri a Statului (în rusă: Первый Государственный Часовой Завод - 1ГЧЗ) a început producţia de ceasuri.
Mecanismele Hampden au fost numite Tip 1 (cu 7 şi 15 rubine) Tip-2 (19 rubine), Tip-3 (un mecanism mai mic cu 15 rubine).
Ceasuri cu portrete ale lui Troţki sau Stalin ceasuri care amintesc despre colectivizare sau primul tractor stabilesc în timp anumite momente cruciale nu numai în istoria URSS dar şi a lumii.
Nu trebuie neglijate nici ceasurile cu teme din viata cotidiană, care au fost de actualitate la un moment dat, cum ar fi imagini de la deschiderea primei şcoli, prima emisiune radio din localitate etc.
Nu aş vrea să se înţeleagă că acesta ar fi singurul argument pentru colectarea ceasurilor sovietice/ruseşti însă el constă în principalul argument pentru acea categorie de colecţionari din aria despre care discutăm, pasionaţi de ceasuri comemorative, jubiliare, de propagandă, unde fosta URSS dar şi actuala Rusie oferă o plajă largă.
De altfel, comemorative, jubiliare sau nu ceasurile rusesti/sovietice se includ organic în istoria lumii, fiind cel puţin interesant de văzut cum una dintre ţările cel mai puţin dezvoltate a devenit una dintre primele ţări, în ceea ce priveşte producţia ceasurilor ca bun de larg consum, având în vedere că la acea vreme ceasul nu constituia numai un obiect de lux dar şi o necesitate ca instrument de măsurare a timpului.
Trebuie spus că Rusia ţaristă a avut doar o industrie destul de modestă, de maufacturare artizanală a ceasurilor. Câteva mici fabrici au fost înfiinţate pentru a asambla ceasuri cu piese importate. Chiar producţia legendarului Pavel Bure al a fost în principal situată în Elveţia.
De exemplu, în apropiere de Zvenigorod în satul Sharapovo, regiunea Moscovei, afacerile cu ceasuri artizanale au înflorit. Ceasurile numite astfel "Sharapovskie" s-au produs până în 1930.
Prin 1913, comerţul a fost plină expansiune, cu 3,5 milioane de ceasuri şi piese de ceas importate în fiecare an. Cu toate acestea, ceasul era încă în mare măsură un apanaj al nobilimii şi burgheziei din centrele urbane.
Lucrurile s-au schimbat mult după Marea Revoluţie din Octombrie (care se sărbătoreşte în noiembrie)
Astfel chiar în timpul Revoluţiei din octombrie 1917 Vladimir Ilici Lenin a stabilit un plan cu privire la refacerea celor mai importante monumente care au fost distruse în timpul crizei.
În fruntea a listei a fost turnul Spasskaya al Kremlinului, , turnul cu ceas, care se ridică peste Piaţa Roşie.
Mecanismul acestui ceas a fost cumpărată din Olanda de către Petru I, a fost reparat şi reconstruit mai multe ori.
Lovit de un proiectil în timpul Revoluţiei, ceasul nu a mai funcţionat. Bineînţeles că la apogeul Revoluţiei nu a fost timp pentru repararea ceasului.
Lenin personal s-a preocupat însă pentru a găsi un inginer care să poată să ducă la bun sfârşit sarcina refacerii ceasului enorm. În cele din urmă, lăcătuşul Nikolai Behrens şi-a asumat sarcina de a repara ceasul, şi cu ajutorul fiilor săi, l-a restaurat în perioada de până la un an de la Revoluţie. Lenin, deşi ceasul fusese restaurat, nu a fost mulţumit cu aducerea sa la starea sa anterioară şi a spus: „Acest ceas trebuie să vorbească limba noastră!”
Astfel prin „Planul de Propagandă Monumental” din 1918 el a ordonat ca ceasul să redea muzica nouă revoluţionară.
Artistul şi muzicianul Mihail Cheremnykh a făcut aranjamentul muzical şi a reglat clopotele ceasului pentru ca acesta să cânte „Internaţionala” şi „Ai căzut victimă”, fosta melodie de la 00 acesta din urmă rămânând pentru ora 12.
Mai târziu, Stalin a vrut ca ceasul să cânte imnul URSS însă acest lucru nu a mers în ciuda tuturor eforturilor ceasornicarilor de la Kremlin şi Conservatorului din Moscova. Se pare că nu toate melodiile pot fi interpretate pe clopote. Cel care a schimbat melodia în final a fost Boris Elţîn şi acum ceasul sună în Imnul naţional al Rusiei. (Acelaşi din punct de vedere melodic cu al URSS)
Obsesia lui Lenin legată de ceasuri şi înţelegerea importanţei lor pentru realizarea utopiei sovietice, nu a început şi nici nu s-a sfârşit cu Turnul Spasskaya.
Exilat în Elveţia, la începutul secolului XX, Lenin, deja un revoluţionar politic cu experienţă s-a întâlnit cu un tânăr coleg de exil: Vladimir Osipovich Pruss.
Acesta auzind că Lenin era omul care putea rezolva multe probleme s-a întâlnit cu el pentru a-i cere sfatul cu privire la modul de a obţine un paşaport. Avea nevoie disperată de paşaport pentru ca să se căsătorească cu logodnica lui.
Lenin nu numai că a rezolvat această problemă, dar după o discuţie cu tânărul i-a oferit unele sfat înţelept. L-a sfătuit să se pregătească în arta orologeriei având grijă ca el se mute să trăiască printre protestanţi, mai degrabă decât printre catolici.
Ca un bun discipol, Pruss a urmat sfatul lui Lenin, a intrat în mai multe fabrici de ceasuri şi a studiat de producţia lor.
După Revoluţie, începând cu 1920 a început să scrie scrisori SovNarKom (Sfatul comisarilor poporului – guvern URSS) pentru a organiza industria orologieră în Uniunea Sovietică.
La începutul anilor 1920 aceste probleme cum ar fi producţia de ceasuri au fost amânate fiind necesar a se rezolva probleme mult mai urgente cum erau analfabetism, eliminarea bandelor de răufăcători, foametea, însă în 1925 entuziastul ceasornicar, Vladimir Pruss primeşte mult aşteptata invitaţie de a reveni la URSS şi de importa tot ce vrea fără taxă de import. Primind această invitaţie vinde tot ce avea în Elveţia şi cu banii lui personali cumpără maşini, echipamente şi tot ce a considerat necesar ca să deschidă o şcoală de orologerie în URSS. Aceasta s-a deschis în 1926 în Tarasovka iar primii cursanţi au fost copii din orfelinate, care apoi au ajuns specialiştii în domeniu.
Vladimir Pruss a devenit şef al industriei de producţie a ceasurilor. Aceasta a marcat începutul unei transformări a industriei orologiere în URSS - o piatră de temelie a industrializării.
Dezvoltarea industriei orologiere sovietice s-a desfăşurat apoi în paşi rapizi.
În 1927 - Consiliul Muncii şi Apărării a adoptat un decret pentru a înfiinţa o industrie de producţie a ceasurilor care să servească în primul rând nevoilor guvernului şi Armatei Roşii. Interesant e că în acest decret se stabilea şi dezideratul ca, ceasurile sovietice să fie precise, fiabile şi de aceeaşi calitate cu cele produse de omologii occidentali. Aceste deziderate stabilite inca de la inceput au fost respectate pe tot parcursul perioadei sovietice astfel ca in orologeria rusa nu se intalnesc acele "one dollar watches" prezente in orologeria altor tari.
Nu exista însă nici un echipament pentru fabrici, deci, s-a decis ca acesta să fie cumpărat de la cei mai importanţi producători mondiali ai vremii, Elveţia şi Franţa. Acestea au refuzat să însă coopereze cu URSS iar ziarele franceze chiar au râs titrând: "bolşevicii nu vor învăţa să facă ceasuri".
Tânărul stat sovietic nu a pierdut însă timpul astfel că, au început negocieri cu SUA. Americanii au fost primit ofertele sovietice cam în acelaşi fel ca şi Franţa şi Elveţia, dar în momentul în care a intrat în criză a fost profitabil pentru ei să-şi vândă echipamentele a două fabrici de ceasuri intrate în faliment.
Câteva precizări legate de începuturile industriei de producţie a ceasurilor în URSS:
În 1929 Ansonia Clocks - Brooklyn, New York a fost vândută guvernului sovietic prin Amtorg (reprezentanţa de comerţ a URSS în SUA), chiar înainte de crahul bursier. Componente de ceasuri, maşinile şi utilajele precum şi muncitorii cheie calificaţi au fost expediaţi la Moscova pentru a forma baza industriei orologiere.
În 1930 tot prin Amtorg s-a achiziţionat şi Dueber-Hampden Watch Company - Canton, Ohio, împreună cu toate echipamentele de fabricaţie, piesele şi chiar componentele în curs de execuţie.
Astfel 28 vagoane de marfă cu utilaje, împreună cu 21 de salariaţi Dueber Hampden au plecat spre Moscova.
Deşi ceea ce s-a putut achiziţiona au fost echipamente învechite, ruşii au privit cu pragmatism această situaţie şi-şi au spus că oricum acestea se vor strica în timpul în care vor învăţa, aşa că au încercat să înveţe pe acest echipament urmând să cumpere altele mai moderne mai târziu.
Pe 7 noiembrie 1930 sub denumirea de Prima Fabrica de Ceasuri a Statului (în rusă: Первый Государственный Часовой Завод - 1ГЧЗ) a început producţia de ceasuri.
Mecanismele Hampden au fost numite Tip 1 (cu 7 şi 15 rubine) Tip-2 (19 rubine), Tip-3 (un mecanism mai mic cu 15 rubine).
Ultima editare: